Comunismul personal

Sunt depozitarul unor expeiențe personale, care, mărturisite, ar putea fi de folos celor ce le află. Iar eu mi-am făcut de capul meu o datorie către oricine mă ascultă sau mă citește să îi spun ce știu. Despre oricare dintre subiectele pe care le stăpânesc suficient de bine.

De data asta, am de gând să vă spun ce știu eu despre perioada comunistă din România. Și nu din cărți, ci din ceea ce am experimentat pe pielea mea, cum se zice. Mai ales când experiența a lăsat și urme pe această piele. Cum sunt juliturile de genuchi din copilărie, sau ridurile de mai târziu.

De ce aș face așa ceva? Este o întrebare la care, până de curând, aș fi răspuns că n-ar trebui să fac așa ceva. Comunismul este o perioadă închisă în istoria omenirii, în general, și o perioadă de tristă aducere aminte în istoria individuală. Cu mici excepții globale și cu rezonabil de puține excepții personale.

Doar că, de o vreme încoace, a apărut un fenomen surprinzător: nostalgia după vremurile comunismului. Nostaliga asta a apărut nu la  cei care au trăit acele vremuri, ci la tinerii care știu că a fost o epocă comunistă doar din povestiri și din obiecte uitate prin podurile caselor. Eu știu cum e. Prin anii 1960, copil și apoi adolescent fiind, eu eram plin de nostalgia vremurilor interbelice. Știam povești cu întâmplări pe străzile Bucureștilor, ori prin parcuri, sau de la barurile frecventate de tinerii vremii, între care se aflase și mama. Știam despre profesori celebri, care umpleau amfiteatrele la prelegerile lor cu studenți și chiar cu oameni de pe stradă, ce se înghesuiau să îi audă, de parcă fusesem și eu acolo, deși eu m-am născut la un deceniu după război. Și așa de tare îmi era dor de vremurile acelea! Așa cum știam în amănunt de imagini și chiar de mirosuri despre dramele prin care a trecut familia mea, inițial prin pierderea economiilor în criza din 1929, când toate cele trei bănci în care aveau bunicii banii economisiți cu greu au dat faliment, și apoi prin îmbolnăvirea de cancer și moartea rapidă și neașteptată a bunicului matern. Moarte ce a lăsat familia fără niciun venit, în condițiile în care decizia de pensionare pe caz de boală fusese emisă de guvernul Statelor Unite, al cărui cetățean și funcționar fusese bunicul, a doua zi după decesul său. Așa că, pur și simplu, nu s-a putut pune problema de vreo pensie de urmaș nici pentru bunica ce era casnică, nici pentru cele două fete studente, ori pentru băiatul elev gimnazial.

Spun pe de rost toate astea și aș putea continua la nesfârșit pentru simplul motiv că le am întipărite în memoria sentimentală ca anecdote ce parcă mi s-ar fi întâmplat chiar mie. Așa că îi înțeleg pe tinerii care se lasă cuprinși de nostalgia vremurilor comuniste, dacă li se povestește despre cât de bine era atunci, cât de bine trăiau părinții și bunicii lor, câtă fericire și mai ales câtă mândrie cuprindeau masele, pe vremurile acelea.

Fenomenul nostalgiei după frumoasele vremuri ale comunismului nu este un fenomen românesc. Sau nu numai românesc. Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la venirea comuniștilor în China, în frunte cu Mao Zedong. În cadrul manifestărilor prilejuite de acest eveniment s-a constatat o multiplicare a gesturilor publice ale tinerilor chinezi, de venerare a lui Mao și mai ales de exprimare a unei nostalgii suprarealiste după vremurile când tovarășul Mao conducea destinele Chinei. Ceea ce este foarte curios, având în vedere că Mao a rămas în memoria chinezilor mai degrabă ca responsabilul primar atât pentru dramele personale și familiale, cât și pentru pierderile de vieți ale milioanelor de chinezi deposedați cu forța și deseori prin crimă de pământ, în timpul „revoluției agrare” sau „reeducați” în timpul imbecilei „revoluții culturale”, pe parcursul unei întregi generații.

Nu am de gând să combat în vreun fel această nostalgie din România anului 2019 pentru comunismul anilor 1965 - 1989, perioadă în care la cârma partidului și a statului s-a aflat Ceaușescu Nicolae. Dar nici nu am de gând să o încurajez în vreun fel. Cu atât mai puțin am de gând să o ignor, pentru că ingorarea de către mine a subiectului comunismului așa cum l-am aflat eu ar duce la ignoranță din partea celor care sunt interesați de ceea ce știu eu despre subiect. Și ar fi păcat, zău așa.

Cum procedăm

Procedăm în felul următor. Pe această pagină se vor succeda minieseuri, toate la tema comunismului românesc așa cum l-am cunoscut și l-am trăit eu. Nu am de gând să deschid pagini noi. Așa că cine vizitează mai târziu pagina va avea în față tot textul, din prima zi și până la momentul vizitei. Iar cine vizitează pagina începând chiar de acum, data viioare când mai trece pe aici va putea să se ducă direct la ceea ce este nou publicat, prin scroll down, sau prin rostogolirea în jos a paginii, ori cum or fi tradus chestia asta cei ce traduc în românește din engleza internaută. Ar trebui să fie simplu.

Ce e cu mine în povestea asta

Eu m-am născut la aproape un an de la moartea lui Stalin al Uniunii Sovietice. Am crescut cu filme Mosfilm, cu Cartea Rusă, cu „Orașul I.V.Stalin” scris cu brazi pe dealul Tâmpa de deasupra Brașovului, cu purtatul pe umeri sau călărind carele alegorice la defilările de Întâi Mai și 23 August, prin centrul Sibiului și până în Pădurea Dumbrava, cu exerciții de apărare civilă împotriva bombei nucleare, în 1962, pe timpul crizei rachetelor din Cuba, cu cravata de pionier ce avea un colț cu un gust aparte și cu părăsirea pioneratului pentru Uniunea Tineretului Comunist, în clasa a VII-a. Cum făceam un fel de navetă Sibiu București, am aflat de mic că biletul de avion este mai ieftin decât cel de tren de clasa I, așa că am devenit un obișnuit al traseului aerian înainte de a învăța să merg pe bicicletă. În copilăria mea, se fuma în sala de cinematograf, care era dată cu păcură pe podele, ca traversele de cale ferată, așa că spectatorii își puteau stinge țigările sub talpă fără probleme de incendiu. Dar se fuma și în autobuz, și în tramvai, ba chiar și în sala de clasă de școală generală, dacă era fereastra deschisă și pretindeai că vine fumul de afară, de la cine trece pe stradă. De ce așa? Pentru că era libertate, îmi explicau cei mari și se abolise exploatarea omului de către om, deși eu nu știam ce e aia. Adică, nu mai putea nimeni să vină și să îi spună muncitorului, care era suveran, ca membru al clasei politice conducătoare, ce să facă.

Am fost prea mic ca să rețin transformările la nivelul puterii comuniste românești, prilejuite de schimbarea de garnitură la cel mai înalt nivel al puterii moscovite, după Stalin, dar ceva zgomot de fond tot am auzit pe atunci și mi-a rămas câte ceva și până astăzi. M-am născut, cum am zis deja, după moartea lui Stalin, așa că nu am prins nici măcar calendaristic cozile imense de români care au trecut pe la portretului lui, sfâșiați de durere, pentru a-i da un ultim omagiu. Dar aveam 11 ani când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej și de la doliul lui național am imagini precise în memorie despre cum mai pângea lumea și cum mai stăteau la coadă, în provincie, să îi sărute portretul ca pe o icoană.

Nu vreau să insist acum pe acea perioadă, cu gândul că am să revin la ea. Ce vreau să spun acum este doar că eu nu am cunoscut altă orânduire românească decât pe cea comunistă. Inițial cu urme de stalinism și apoi cu urme de naționalism, dar comunistă fără îndoială.

În această orânduire m-am format, m-am educat, am învățat, mi-am edificat o familie, am crescut doi copii, două fete, în primii lor ani de viață. Pe timpul acela nu am mers în străinătate nici până la bulgari. Am avut televizor în casă încă de la sfârșitul anilor 1950, așa că am putut urmări povestea lui Gagarin, primul om în Cosmos, în 1961, la televizorul propriu, scos în curte, a să vadă și vecinii. La același televizor sovietic, evident, am văzut și asasinarea lui J.F. Kennedy și serialele britanice, și aș fi putut vedea și revoluția română în direct, dacă aș fi fost la Săliște, unde ajunsese acel televizor după ce renunțasem la minusculul apartament din centrul Sibiului. Pentru că nu s-a stricat niciodată, până l-am dat de pomană. Am avut magnetofon tot sovietic, la fel de rezistent și de incasabil ca și televizorul.

Cum eram la liceul militar, secretarul de partid al liceului mi-a sugerat să fac cerere de intrare în Partidul Comunist Român, pentru că eram printre elevii care ajunseserăm la majorat și eram mai buni la carte sau la ce eram noi buni. Așa că am ajuns politician comunist de pe băncile liceului și așa am rămas până în ziua de 25 decembrie 1989, când m-am hotărât că nu mai vreau să fiu comunist. Așa a fost, deși data nu are nicio legătură nici cu Crăciunul, nici cu procesul și execuția Ceaușeștilor. Avea legătură cu faptul că ar fi trebuit să plătesc cotizația lunară de partid, după ziua de soldă, în condițiile în care statutul era clar: „cotizația este legătura membrului de partid cu partidul”. Și nu am mai plătit-o.

Am să revin pe larg asupra experienței mele de comunist în uniformă. Ce trebuie să spun acum este că, din cei 16 ani de membru de partid, patru ani și ceva am fost secretarul a două organizații de bază de partid, îndeplinind funcții politice în plus față de cele militare, adică făceam muncă suplimentară față de ceilalți colegi, care erau doar membri în organizațiile respective. Am mai fost aproape șase ani instructor cu munca de partid în armată, la Divizia 70 Aviație și apoi la Comandamentul Aviației Militare. Funcțiile acelea erau de ofițer, cu o specialitate militară distinctă și, în cazul meu, nu au presupus și o funcție politică. Adică, eu nu am făcut parte din activul de partid din armată. A fost într-adevăr o perioadă în care am fost prezent la ședințele biroului Consiliului Politic al Aviaței Militare, dar nu ca membru, ci ca invitat, eu ocupându-mă la acea vreme cu informarea, ca instructor cu organizarea. Pare pretențios de amănunțită această precizare, dar ea este esențială pentru a înțelege un lucru simplu: nu am avut nici cel mai mic avantaj material, de prestigiu sau de influență față de oricare alt ofițer din Armata României comuniste pentru faptul că am ocupat acele funcții. Nu aveam legitimație de partid, alta decât carnetul de membru, pe care îl avea fiecare. Nu aveam autoritate asupra nimănui, nu am primit nici măcar o coală de hârtie de la cineva, pentru nimic, nu am primit vreo primă de la partid, nu aveam acces la nicio casă de comenzi a partidului ori la gospodăria de partid, nu am primit locuință de la partid și nici măcar nu mi-am făcut vreun concediu în vreo casă de odihnă a partidului. 

Este drept că, pe când eram încă în liceu, am ajuns cu părinții mei, cu mașina, la Deva, unde nu am găsit niciun loc de cazare și cineva ne-a spus să încercăm la vila partidului. Unde am ajuns târziu seara, administratorul ne-a întrebat ce e cu noi, tata i-a spus că nu avem unde dormi la noapte, administratorul a zis să așteptăm puțin, că e tovarășul prim-secretar al județului acolo și îi cere voie să intrăm, prim-secretarul ne-a dat voie, am intrat și am dormit acolo, unde am rămas apoi două zile, că tot era în pădure și era vila goală, că tovarășul prim-secretar a plecat a doua zi, cu treabă. Aia a fost singura dată, în toată viața mea comunistă, când am beneficiat de faptul că tatăl meu era membru de partid, ca orice alt ofițer, de altfel. 

Spun toatea astea aici cu scopul de a fi foarte precis din primul moment: ce am de gând să scriu mai departe nu este sub nicio formă vreo justificare, vreo scuză, vreun argument conjunctural că, vezi-Doamne, n-am avut încotro și am fost comunist și instructor de partid. Eu am fost promovat în funcțiile respective ca în oricare altă funcție militară, în momentul în care am îndeplinit condițiile de vechime, de grad și de studii, fără să fac vreo cerere, fără să fiu ales prin vot ori să fiu subiectul vreunei hotărâri de partid.

Și să fie clar tot de acum, de la început. Eu nu am fost activist, deși se folosea neoficial termenul și pentru cei din aparatul organelor de partid din armată. Nu am fost activist pentru că, așa cum am zis, eu nu am făcut parte din activul de partid din armată, cum au fost alții, care nu erau neapărat și secretari de partid. De exemplu, biroul Consiliului Politic al Aviației Militare era compus din patru ofițeri cu funcții politice și din alți cinci fără funcții politice, ci doar cu funcții de comandă sau de conducere, cu toții fiind membri ai activului de partid și de comandă din Aviația Militară. Comandantul Aviației Militare era membru supleant al Comitetului Central al Partidului, pe când secretarul Consiliului Politic nu era nimic la nivelul acela.

Nu am motive să îmi construiesc vreun argument de scuză sau de explicații pentru ce am făcut eu în perioada comunistă, nici în funcțiile de comandă, ori de stat major, sau chiar în cele de partid, deoarece nu am făcut nimic rău, reprobabil, imoral sau ilegal. Nici măcar nu am fost ipocrit, să spun public de bine despre Ceaușescu sau despre partid, pe când eu aveam o părere proastă despre Ceaușescu și nu eram încântat de ceea ce făcea partidul sub conducerea lui. Nu am partipat la faimosul învățământ politico-ideologic nici ca cursant, nici ca propagandist. Am fost pe hârtie propagandist, dar nu am performat în această calitate nici măcar un minut, în toți acei ani, din simplul motiv că nu am găsit în mine resursa de ipocrizie necesară să stau în fața oamenilor și să le cer să creadă ceea ce eu nu credeam că este corect.

În ultima adunare a organizației de bază de partid, organizația numărul 2, din Comandamentul Aviației Militare, de dinainte de Congresul al XIV-lea al partidului, din noiembrie 1989, unul dintre punctele obligatorii la ordinea de zi a fost discutarea propunerii de realegere a lui Ceaușescu Nicolae în funcția de secretar general al partidului, funcție supremă. În paranteză, pentru cei care nu știu, de prin vară, de când începuseră pregătirile pentru congres, se pornise un zvon prin partid că Ceaușescu nu ar mai vrea să rămână șef și că își caută înlocuitor. Ajungând zvonul ăsta chiar la el, Ceaușescu a dat indicații prețioase ca partidul însuși, de la baza lui, să îi ceară să rămână în fruntea lui. De unde și obligativitatea stabilită de la centru ca fiecare organizație de la baza partidului să dezbată această propunere. Desigur, toate organizațiile propuseseră prin vot unanim ca Ceaușescu să fie reales. Cu o singură excepție. Un maistru militar de la o unitate din Timișoara a votat în ședință că nu este de acord ca Ceaușescu să fie reales. Vă dați seama că s-a stârnit o furtună. Care a ajuns la Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae și secretarul Consiliului Politic Superior al Armatei, Ilie Ceaușescu care a decis că asta este. Treaba lui că nu e de acord maistrul! Să fie lăsat în pace! Dar șefii lui ce au păzit?!? De ce secretarul de partid al maistrului nu a lucrat cu el, să îl lămurească de faptul că e bine pentru partid să îi ceară lui Ceaușescu să rămână?!? Și s-a lăsat cu certarea serioasă a celor care nu vegheaseră. Așa că vă imaginați cam ce i-a trecut prin cap celui de la prezidiul ședinței organizației numărul 2 din Comandamentul Aviației Miliare, când m-a atențioant că am uitat să spun fraza „sunt de acord cu realegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general”, în cuvântul meu pe care tocmai îl închieasem, iar eu i-am replicat, așezându-mă, că opinia despre acest punct la ordinea de zi o să mi-o exprim prin vot. Pentru că, deși părea o prostie, eu nu voiam să se consemneze în procesul verbal că am fost de acord cu realegerea, pe când eu eram intim convins că prezența lui Ceaușescu în fruntea partidului și a statului era una eminamente malefică și că, prin acea simplă prezență este trasă nația română înapoi. Bineînțeles că nu avea rost să proclam această convingere, dar nici să mă prefac că nu aș nutri-o nu îmi venea. Așa că am ales să nu spun ceea ce nu credeam. Desigur, la vot am ridicat mâna la rând cu ceilalți, deoarece nu îmi propusesem vreo dizidență. Dar cel din prezidiu a stat cu inima cât un purice, de când am refuzat eu să zic cu voce tare că sunt de acord și până am ridicat mâna că sunt de acord cu realegerea lui Ceaușescu ca secretar general al Partidului Comunist Român.

Pare astăzi o copilărie ceea ce am povestit mai sus, astăzi când putem să îi înjurăm pe toți președinții și pe toți secretarii generali de la toate partidele, în public, în parte și în bloc. Dar pe vremea aceea era mare lucru să poți să îți păstrezi demnitatea, măcar pentru sine.

Deci, nu despre mine și nu ca vreo justificare am de gând să vă povestesc aici, pe mai departe. Așa cum nu despre a vă convinge de ceva este vorba aici. Nu îmi propun să vă schimb vreo opinie pe care deja v-ați format-o despre comunismul românesc și nici să vă însămânțez eu vreo opinie, pe vreun teren mental virgin. Tot ce fac eu aici este să spun cu deplină onestitate ceea ce știu eu de la prima mână că a fost acest comunism românesc. Dacă mă credeți pe cuvânt, sunteți bineveniți să mai treceți pe aici, să vedeți ce am mai scris la subiect. Dacă nu, bine.

Să începem

Am să încep cu primele momente în care m-am dumirit că trăiam într-un regim politic comunist și abia apoi am să povestesc despre experiența mea de membru al partidului comunist. 

Sper că înțelegeți că nu ar avea nicio noimă să mă apuc să țin aici o lecție despre cum a ajuns România să fie sub comuniști. Perioada aia a fost înainte de a mă naște eu. Așa că eu nu am văzut cum au adus comuniștii ruși comunismul în România, călare pe tancurile sovietice. Nici măcar nu am în memorie vreun soldat rus de ocupație, deși aveam cinci ani când au plecat ultimii din Republica Populară Română. 

De fapt, nici nu știam că e comunist regimul, ci muncitoresc. Pentru că eu am deschis ochii spre lume pe timpul luptei de clasă, luptă câștigată de clasa muncitoare împotriva burghezilor și moșierilor. Partidul unic conducător era Partidul Muncitoresc Român (PMR), condus de secretarul său general, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aveam zece ani când plenara acestui partid muncitoresc a adoptat Declarația Partidului Muncitoresc Român cu privire la problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, din aprilie 1964. M-am dumirit că era vorba despre comuniști doar când, la Congesul al III-lea al PMR, din 1965, după moartea lui Gheorghiu-Dej, s-a hotărât ca numele partidului să devină Partidul Comunist Român, partid care să își însușească istoria partidului comunist din România, începută în 1921, ceea ce ducea cu necesitate ca acel congres al III-lea al PMR să devină Congresul al IX-lea al PCR.

Despre înființarea PRM am din copilărie o înțelegere particulară. Mama avea o soră, cu un an mai mică. Imediat după război, mama intrase în Partidul Comunist, iar sora ei în Partidul Social-Democrat. La unificarea celor două partide, din 1948, au ajuns amândouă să facă parte din același Partid Muncitoresc Român. Soarta celor două surori a fost diferită, deși amândouă avuseseră același tată, aveau aceeași mamă și același frate. Tatăl lor, bunicul meu, fusese funcționar la Legația Americană la București, cum îi zicea pe atunci Ambasadei Statelor Unite ale Americii de astăzi. Nu știu ce rang diplomatic avea, dar beneficia cu siguranță de un regim diplomatic. Și era, cum am spus deja, cetățean american, venit din Pennsylvania în România mai ales pentru că vorbea limba română, părinții lui fiind originari din Săliște, Mărginimea Sibiului.  Bunicul a murit la mijlocul anilor 1930. Desigur că urmașii săi au avut dreptul la cetățenie americană, drept de care a beneficiat doar fiul său minor la data decesului bunicului meu. Fiu pe care foștii colegi ai bunicului l-au ajutat, la majorat, să își găsească de lucru chiar la Legație, așa că, după ce Statele Unite au declarat război României, el a trebuit să își aleagă un loc pentru domicilui forțat, alegând casa bătrânească din Săliște, pe care o folosim noi astăzi. După care, în 1945, a plecat în America. Așa că cele două surori ale sale s-au ales cu o rudă în străinătate, tocmai la imperialiștii americani, dușmanii de moarte ai comuniștilor din toate țările. Sora care se înscrisese la social-democrați nu a avut niciodată vreo problemă cu asta, nici după unificarea cu comuniștii în Partidul Muncitoresc Român, nici după reînființarea Partidului Comunist Român. Sora care se înscrisese la comuniști, adică mama, a fost „epurată” din partid, la câțiva ani mai târziu, pentru că avea fratele în străinătatea imperialistă. 

Să vă mai spun că sora rămasă membră de partid nu a avut nici cel mai mic avantaj de pe urma acestei calități politice. Nu și-a putut nici măcar scoate soțul din arest și apoi din închisoare, unde ajunsese fără proces sau fără vreo acuzație formală, doar pentru că, se pare, fusese bănuit pe nedrept de legionarism. Nu i-a putut obține fiicei sale vreo bursă de studii la facultate, unde tânăra studentă nu avea dreptul la cheltuieli de școlarizare, fiind copil de deținut politic, chiar și așa, fără condamnare. Nu a primit nicio funcție mai mare de casier la un cinematograf din Sibiu.

Mama în schimb a avut probleme serioase pentru că „a fost dată afară din partid”. Atât de serioase, încăt, atunci când am apărut eu în viața ei, inițial ca fetus, a preferat să nu se căsătorească cu tatăl meu, pentru a nu-i dăuna lui în cariera miliară. Și nici măcar nu l-a trecut în acte ca părinte, lucrul acesta întâmplându-se târziu, după moartea ei, când eu am dobândit o a doua mamă, excelentă.

Dar chiar și așa, fără să aibă carnet de membru, mama se pricepea la politică și a putut să îmi ghideze primii pași în înțelegerea caracterului comunist al regimului în care eram eu înregistrat ca cetățean al României. 

Deci, pe la 10 - 11 ani, eu am început să mă lămuresc ce este cu regimul comunist. Eram pionier, dar așa erau toți colegii mei și habar nu aveam că pioneratul avea vreo legătură cu patidul politic unic conducător. Știam de la mătușa mea că nu e nicio scofală să fii membru de partid, și mai știam de la mama că e periculos să fi fost membru de partid și să te fi dat partidul afară din rândurile sale. În plus, știam de la bunica că fiul ei, unchiul meu și fratele mamei o dusese foarte rău în America, în primii ani după ce a ajuns acolo. Atât de rău încât, pe timpul foametei din România, din 1948 și 1949, din puținul pe care îl aveau ele, bunica, mama și sora ei, îi făceau lunar câte un pachet cu mâncare pe care îl trimiteau cu vaporul în America, bietului emigrat cetățean american. Când am rememorat cu el acea perioadă, în 1974, când ne-am cunoscut la Sibiu, unde venise într-o vizită de trei zile, la aproape trei decenii de când plecase, unchiul meu mi-a mărturisit că nu se bucura atât de tare de pachetul acela cu mâncare, pe cât de supărat era pe mama lui, bunica mea, că nu îi trimite mai des pachete. Și că abia apoi a înțeles cât de grele fuseseră vremurile pe aici, prin România, în materia mâncării și câte sacrificii făcuseră femeile acelea, pentru a-i trimite și lui câte ceva. Doar că, atunci când îmi spunea asta, niciuna dintre ele nu mai era în viață, el fiind nevoit să le mulțumească de la picioarele mormântului fiecăreia.

Singurul exemplu de avantaj pentru un comunist l-am avut în copilărie de la Nenea Ciobanu. Care era soțul Doamnei Ciobanu. Am scris cu majusculă „nenea” și „doamna” pentru simplul fapt că așa erau ei cunoscuți cu numele lor, printre ceilalți vecini. Nenea Ciobanu era ilegalist! Adică, fusese membru al partidului comunist din România în perioada în care partidul fusese scos în afara legii. Nu făcuse închisoare sub burghezi, nu făcuse cine știe ce politică, dar fusese trecut în evidențele lor ca membru de partid, înainte de 1945, își plătise cotizația, iar acum, în anii 1950 - 1960, colecta beneficiile loialității sale față de comuniști. Familia Ciobanu ocupa unul dintre apartamentele în care fusese împărțită casa mare a unui farmacist, situată în centrul Sibiului. Și, pentru că fusese ilegalist, Nenea Ciobanu beneficia de o cameră în plus și de o pensie de la partid, alta decât pensia-pensie, pe care o primeau toți bărtânii din vecini. Adică, două camere în total! Și noi aveam tot două camere, amenajate dintr-un fost grajd al farmacistului, doar că mai mici decât ale familiei Ciobanu. Iar noi eram trei persoane. Aveam și noi și ei WC-ul și baia la comun, în curte.

Cu alte cuvinte, prima lecție politică din viața mea a fost că nu e mare lucru să fii comunist și că alternativa la comunism, prin plecarea în America visurilor tuturor ardelenilor, este una plină de riscuri și de servituți mult mai mari decât cele de a trăi aici, în România comunistă.

Cum se potrivesc lucrurile

Să mai rămânem încă la momentul 1964, pentru că mai am câte ceva de spus despre acele vremuri. Și, în context, am să și explic ce am vrut să zic cu faptul că mama mi-a fost primul mentor în ale politicii românești, din vremea comuniștilor. 

Acum câțiva ani, într-un grup restrâns, din care s-a întâmplat să fac și eu parte, academicianul Mircea Malița ne-a spus că a publicat recent o mărturisire confidențială despre România și criza rachetelor din Cuba, din 1962. Gheorghiu-Dej era foarte speriat că ar putea începe războiul nuclear, război care ar fi găsit România complet neapărată. Așa că Malița, care era la acea vreme director în Ministerul de Externe, a primit sarcina confidențială să găsească o cale de a comunica americanilor că Republica Populară Română nu are trupe sovietice pe teritoriul său și nici arme nucleare sovietice pe teritoriul său,  fiind astfel într-o poziție unică de neamenințare la adresa Occidentului, așa că nu ar trebui să fie o țintă pentru rachetele americane, ațintite asurpa blocului de state comuniste. La vremea respectivă, americanii au recepționat mesajul, dar nu au zis nimic și nici nu au promis ceva, legat de individualizarea strategică a României între statele comuniste din Europa. Așa că Gheorghe Gheorgiu-Dej a continuat să facă gesturi de individualizare în cadrul blocului, dacă nu chiar de desprindere de Uniunea Sovietică, dintre care cel mai radical și mai vizibil a fost Declarația de „independență” politică, amintită de mine mai sus, din aprilie 1964. În context, în același an 1962, Mircea Malița a fost avansat ministru de externe adjunct, responsabil de Organizația Națiunilor Unite (ONU) și de punerea României muncitorești pe o hartă a păcii mondiale, ca actor activ și implicat.

Numai că, știți ceva? Deși academicianul Malița ne dădea celor puțini care îl ascultam, în al doilea deceniu al secolului următor subiectului, o veste despre faptul că făcuse o dezvăluire strategică, eu știam deja acel secret de stat. Și îl știam încă de atunci, din anii 1962 - 1964. De unde să îl fi știut, la opt - zece ani? De la mama, desigur. Iar mama de unde să îl fi știut, când ea era contabilă la întreprinderea Electromontaj din Sibiu? Îl aflase punând lucrurile cap la cap. Pentru că știa cum se face politica de stat, știa cum funcționează lumea asta a diplomației, de la tatăl ei, știa cum gândesc americanii, tot de acolo, și îi mai știa pe destui comuniști de la vârful ierarhiei, acolo unde se luau deciziile adevărate.

Ca să nu vă spun că, la vremea respectivă, mama nu reușea de loc să mă impresioneze cu asemenea introspecții politice. Le luam aminte, dar fără vreo străbatere. Nu înțelegeam de fel ce au toate astea cu mine. Întâmplarea a făcut să îl cunosc, prin 1968, pe Mihail Hașeganu, pe atunci vice-guvernatorul Băncii Naționale a României. Hașeganu fusese ambasadorul României la ONU, la sediul din New York, Statele Unite, în perioada 1961 - 1966 și era deci un cunoscător intim al gesturilor diplomatice românești în materia păcii și evitării războiului, pe timpul crizei rachetelor și în perioada următoare. Ba mai fusese și membru al Consiliului de Securitate, reprezentând România, în 1963. Așa că l-am întrebat direct cum a fost cu desprinderea României din blocul monolitic al statelor comuniste, conduse cu mână forte de Moscova sovietică. Desigur, Mihail Hașeganu nu mi-a dezvăluit mie, la 14 ani, niciun secret de stat. Dar mi-a confirmat, în mare, că da, în perioada 1962 - 1964, conducerea de partid muncitoresc român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a decis să joace cartea delimitării de blocul comunist, prin individualizare și nu prin decomunistizare, pentru obținerea unor avantaje strategice de securitate, din partea americanilor. Și, prin ei, din partea Lumii Libere, cum i se zicea Occidentului pe vremea aceea. 

Interesante mai sunt două aspecte. 

Primul este că unul dintre capii partidului de atunci a dat ulterior semne că nu știa aceste lucruri. Este vorba despre Gheorghe Apostol, care, într-un interviu realizat de Ioan Scurtu și de Virgina Călin, în 1995, interviu consemnat în Arhiva de istorie orală - Radio România, spune că ar fi făcut parte din colectivul care ar fi redactat Declarația din aprilie 1964, despre care vorbim noi aici, sub îndrumarea directă a lui Gheorghe Gheorgiu-Dej, are i-a lăsat pe lucrători să înțeleagă că motivul declarației ar fi fost apariția în presa sovietică a „planului Valev”, care nu era altceva decât o opinie a unui cercetător economist rus, de optimizare a producției planificate, între țările comuniste. Este credibil că Apostol chiar nu avea habar de mecanismul de decizie care a dus la Declarația la care scrisese de zor. Nu fusese informat și nici nu părea să îl ducă mintea să pună lucrurile cap la cap, cum făcuse mama. Acum noi știm de la Malița cum au stat lucrurile, eu am și confirmarea din epocă a lui Hașeganu și mai știm și că nu a existat niciodată nici vreo dezbatere între comuniști privind meritele unui „plan Valev” și nici vrun proces politic internațional sau măcar sovietic, de transformare a opiniei economistului Valev în politică economică integrată. Așa că singurul care nici în 1995 nu se prinsese despre ce a fost vorba cu Declarația de „independență” politică a comuniștilor români, din 1964 a fost doar Gheorghe Apostol.

Al doilea aspect interesant este legat de cele două personaje istorice cu care v-am povestit că am stat de vorbă. Malița și Hașeganu. Amândoi comuniști, amândoi la vârful politicii de stat, amândoi profesori universitari. Amândoi mi-au dat câteva explicații despre ce înseamnă comunismul de atunci, din vremea lor, care a fost în parte și vremea mea.

Hașeganu, cu vreo 14 ani mai mare decât Malița, a fost între anii 1955 - 1959 rectorul Academiei de Studii Economice din București. Era născut în același an cu mama, tot la Săliște, așa că au făcut școala primară împreună și au fost prieteni de familie. Au fost colegi și la ASE, dar mama nu a mai apucat să își ia licența, din cauză de îmbolnăvirea tatălui ei și din lipsa banilor de taxe. În tot cazul, din familie știam că Mihai Hașeganu fusese prieten bun cu unchiul meu, cel plecat în America, așa că l-am întrebat, la revenirea în țară, după misiunea lui de șase ani la ONU, de câte ori s-a văzut cu prietenul lui Nicușor, care trăia și lucra tot la New York. Niciodată, mi-a răspuns el cu obidă. Aș fi vrut, dar nu puteam să ies de sub supravegherea strictă a Securității. Și nu aveam cum să le spun în țară că mă văd cu un prieten bun din copilărie doar de dragul de a ne revedea după ani, pe alt continent, pentru ca să îmi dea aprobare să mă întâlnesc cu el.

Deci, un om puternic și perfect mobilat intelectual, pus să contribuie deciziv la securitatea României și la pacea mondială, promovat de partidul muncitoresc și apoi comunist în cel mai evident mod pe merit, în cea mai vizibilă pe atunci ambasadă, om care a guvernat Academia de Studii Economice timp de patru ani și apoi a fost vice-guvernator la Banca Națională, nu putea să își vadă prietenul din copilărie fără aprobare din „Centrală” și, evident de la partid. Ce vremuri! 

Iar eu știam despre astea încă de la 14 ani, când deabia eram utecist începător. Îi sunt recunoscător și acum că mi le-a spus și trag nădejde că Mihail Hașeganu stă acum de vorbă despre mine cu  prietenii săi din copilăria sălișteană, cu mama mea și cu unchiul meu, acolo, în Ceruri, fără nicio aprobare de la comuniștii din Rai.

Pe Mircea Malița l-am cunoscut în 1991, când am spus șefilor mei din Ministerul Apărării Naționale că nici nu mă gândesc să muncesc la organizarea primei conferințe internaționale de securitate la București, după căderea comunismului, dacă nu va participa și Mircea Malița. Desigur, decidenții de atunci au fost de acord, iar eu am putut, în sfârșit, să îl întâlnesc pe unul dintre modele mele de viață și de muncă intelectuală. Un om colosal, de care te îndrăgosteai imediat și irevocabil. Eu mă îndrăgostisem de mintea lui, din cărțile pe care i le citisem până atunci. Știam despre Mircea Malița din liceu, perioadă în care el a fost ministrul Învățământului. Dar de cunoscut nu l-am cunoscut decât după căderea comunismului.

Abia în 2015 am aflat că, în 1990 - 1991, la insistențele domnului Andrei Pleșu, pe atunci mare în guvernul post-revoluționar, academicianul Mircea Malița fusese ținut deoparte de treburile publice, pe motiv că fusese activist cu „străvechi apucături duplicitare”, cum avea să îl caracterizeze mânios Andrei Pleșu, în nu mai puțin de patru episoade  ale unui articol uriaș despre cum a mers domnia sa în Indonezia, în 1978, trimis fiind de ministrul educației de atunci, nimeni altul decât Mircea Malița, la recomandarea fiicei lui și studenta lui Pleșu, participare complet ratată de domnul Pleșu, drept pentru care Mircea Malița a trebuit să trimită organizatorilor banii înapoi pentru drumul degeaba al domnului Pleșu, din buzunarul propriu și din drepturile de autor ale unei cărți a academicianului, publicată la o editură străină. Dacă fraza de mai sus vi se pare idioată exact așa este. Doar că e idioată din simplul motiv că relatează o idioțenie. Pentru cine știe ce resentimente personale de-ale domnului Pleșu, Mircea Malița, una dintre cele mai frumoase minți românești din toate timpurile și un om de o verticalitate morală neînclinată, devenise pentru postcomuniștii de conjunctură un activist de partid cu „străvechi apucături duplicitare”. Că, deh, a fost ministru comunist, a fost membru al Comitetului Central, a fost ambasador, a fost profesor universitar comunist. Un profitor al regimului de odioasă amintire, care acum, în post-comunism ar face bine să stea acasă, să ne lase pe noi cu indicațiile lui prețioase, că vremea lui a trecut! Între timp, Mircea Malița a murit. A fost înmormântat, în prezența și a mea, între academicieni, care au o parcelă din Cimitirul Bellu, sub egida Academiei Române. Nu cred că îl va vedea cineva pe domnul Andrei Pleșu trecând pe acolo, pentru mărturisirea vreunui regret că a greșit față de Malița. Pentru că față de foștii comuniști, mai ales față de activiștii cu străvechi apucături duplicitare,  trebuie să rămânem fermi în combaterea lor, nu-i așa?

Zorii comunismului românesc

Cu evocarea Declarației de „independență” a comuniștilor români față de Moscova sovietică am intenționat să spun că eu am deschis ochii în problemele de stat chiar de la nașterea unui curent politic pe care astăzi unii îl numesc comunismul național, specific românesc. Iar cu personalizarea acestei evocări, prin oamenii pe care i-am numit în capitolul anterior, am intenționat să exemplific cam cine se ocupa de această naștere, după știința mea de atunci.

Este unul dintre aspectele ignorate cu bună știință atât de nostalgicii comunismului românesc, cât și de anti-comuniștii de conjunctură, de astăzi. Nostalgicii vor să vadă doar comuniștii buni, care erau cu dragoste de patrie și cu sacrificiu personal, comuniști pe care nostaligicii pretind că s-ar fi remarcat abia din zorii comunismului național românesc, pentru ca cei de dinaintea lor să nu se mai pună la socoteală. Adică cei care au făcut naționalizarea, colectivizarea și au dus lupta de clasă pentru învingerea politică dar și fizică a burgheziei și moșierimii, cu chiaburi cu tot la un loc, care au băgat lumea la închisoare cu zecile de mii și au provocat mii de morți la Canal și în închisori, care au făcut deportări și dislocări în masă. Ceilalți, anti-comuniștii de conjunctură de la trei decenii de după căderea comunismului ca regim politic în România, zic exact invers. Că doar ăia cu naționalizarea, cu colectivizarea, cu lupta de clasă, cu Canalul și închisorile se pun, cei care le-au urmat fiind la fel de ticăloși și la fel de criminali, fiind la fel de comuniști.
Și unii și alții ignoră faptul că partidul muncitoresc a fost format cu acordul și la îndemnul sovieticilor din comuniști puțini dar influenți datorită legăturilor ombilicale pe care le aveau cu Moscova și din social-democrați, mai mulți evident, mai organizați, mai ancorați în problemele mari ale stângii românești, dar divizați între ei pe orgolii și naționalisme și că acest partid hibrid a condus destinele României până în 1965. Adică, vorbim despre o struțo-cămilă politică conducătoare, în interiorul căreia se duceau lupte mortale la propriu pentru putere, cu enorm de multe victime colaterale. În toată această perioadă, principala loialitate a conducerii partidului munitoresc a fost către Uniunea Sovietică. Abia când leaderul Gheroghe Gheorghiu-Dej a văzut în zare spectrul războiului nuclear, pentru care România nu era pregătită sub nicio formă, abia atunci s-a trezit în el un fel de responsabilitate pentru națiune, care ar fi surclasat loialitatea sovietică și ar fi imprimat un curs național politicii comuniste pe care o promova în România. 
La moartea lui Gheorghiu-Dej toată lumea se întreba cine îi va lua locul. Mulți se gândeau la Ion Gheorghe Maurer, alții se gândeau la mai tânărul pe atunci Gheorghe Apostol și la fel de tânărul Nicolae Ceaușescu. Mama însă mi-a spus din primul moment că va fi Ceaușescu cel care îi va lua locul lui Gheorghiu-Dej.
A fost și momentul în care am auzit pentru prima dată de Ceaușescu. După care l-am auzit vorbind și m-am luat cu mâinile de cap.